A fost descoperita planeta care seamana cel mai mult cu Pamantul

Telescopul spatial Kepler a dus la descoperirea unei planete de dimensiunea Pamantului la 500 de ani lumina departare intr-o zona unde conditiile pot favoriza viata, arata un comunicat NASA. "Planeta Kepler-186f poate fi considerata un verisor al pamantului, nu un frate geaman. Are multe caracteristici asemanatoare cu Terra", spune unul dintre oamenii de stiinta care au participat la cercetari. Telescoapele performante au dus in ultimii ani la descoperirea unor planete in asa numitele "zone locuibile circumstelare", insa toate sunt cu cel putin 40% mai mari decat Terra. Noua planeta descoperita, Kepler-186f, are dimensiuni asemanatoare cu Terra si este telurica (corp pietros). "Stim o singura planeta pe care exista cu certitudine viata: Pamantul. Cand cautam viata in afara sistemului nostru solar ne concentram pe gasirea unor planete cu caracteristici asemanatoare cu ale Terrei", explica Elisa Quintana de la SETI Institute. "Gasirea unei planete de dimensiuni comparabile cu Terra in zona locuibila reprezinta un mare pas inainte", mai spune ea. Habitable zone sau sau "zona locuibila circumstelara" este un termen astronomic care se refera la planete pe care exista conditii ce pot favoriza prezenta unor forme de viata. Conditiile trebuie sa fie apropiate de cele terestre, pentru a asigura existenta apei in stare lichida. Pntru a fi in zona locuibila, o planeta nu trebuie sa fie nici prea departe de stea, nici prea aproape de ea, ci la o distanta potrivita. Prezenta unei planete in aceasta zona nu inseamna insa ca pe ea se va gasi neaparat viata. Kepler-186f se gaseste la 500 de ani lumina de Terra si sistemul din care face parte contine alte patru planete ce orbiteaza in jurul unei stele ce are jumatate din masa si dimensiunile Soarelui. "Descoperirea planetei Kepler-186f reprezinta un pas semnificativ catre gasirea unor lumi similare cu Terra", spune Paul Hertz, director al diviziei de astrofizica la NASA. "Planeta Kepler-186f poate fi considerata un verisor al Pamantului, nu un frate geaman. Are multe caracteristici asemanatoare cu Terra", spune Thomas Barclay, om de stiinta la Bay Area Environmental Research Institute Ames., co-autor al lucrarii despre noua planeta. "Faptul ca se afla in zona locuibila nu inseamna ca aceasta planeta este propice vietii. Temperatura de pe aceasta planeta e puternic legata de tipul de atmsofera", mai spune Barclay.

Dinozauri

Dinozaurii au fost animale vertebrate care au dominat ecosistemele terestre pe o perioadă de aproximativ 160 de milioane de ani, prima dată apărând pe planeta noastră cu aproximativ 220 de milioane de ani în urmă, la sfârșitul perioadei triasice. La sfârșitul perioadei cretacicului, acum circa 65 de milioane de ani, majoritatea dinozaurilor ar fi suferit o extincție catastrofală cauzată de schimbarea temperaturii globale și de impactul Pământului cu un meteorit uriaș de 10 km diametru în golful Mexicului care a creat Craterul Chicxulub, și ar fi încheiat nu numai perioada de dominare a uscatului de către aceste animale, dar chiar și existența lor. Totuși, păsările moderne sunt considerate descendente directe ale dinozaurilor de tip theropod din familia răpitorilor, având drept prim reprezentant pasărea "Archaeopterix", care a trăit cu 150 de milioane de ani în urmă. S-au descoperit fosile de dinozauri cu pene dar care erau prea greoi pentru a zbura.[1] Odată cu descoperirea primilor dinozauri la începutul secolului al 19-lea, scheletele lor fosilizate au devenit puncte majore de atracție în toate muzeele din lume. Dinozaurii au devenit într-o foarte scurtă perioadă de timp parte esențială a culturii globale a omenirii, devenind extrem de populari, mai ales în rândul copiilor. În sfârșit, ei au devenit parte integrantă și din multe cărți și filme renumite, așa cum ar filmul Jurassic Park. Noile descoperiri științifice privitoare la dinozauri sunt permanent aduse în centrul atenției generale de către mijloacele de informare în masă. Termenul "dinozaur" este utilizat de asemenea frecvent pentru a desemna în general reptile preistorice, așa cum ar fi pelicozaurii, dimetrodonii, pterozaurii cu aripi, pleziozaurii, mozazaurii și ihtiozaurii acvatici, deși din punct de vedere științific aceste animale nu au fost dinozauri propriu-ziși.Supraordinul "Dinosauria" a fost denumit formal de către savantul englez Richard Owen în 1842. Termenul este un cuvânt compus din cuvintele grecești δεινός (deinos, de groaza, formidabil) și σαύρος (sauros, "șopârlă" sau "reptilă"). Owen a ales această combinație lingvistică cu referire la proporțiile impresionante ale acestor animale, precum și la arsenalul lor formidabil de dinți și ghiare. De fapt dinozaurii erau extrem de diverși, făcând parte din subclasa Diapsida. Unii erau ierbivori (în general ornitischieni), alții carnivori (saurischieni). Unii erau bipezi, alții erau patrupezi, iar alții (precum amozaurul) erau și bipezi și patrupezi, după cum o cerea situația.Dinozaurii s-au răspândit în timpul dominației lor pe toată suprafața pământului și au cucerit aproape toate zonele (s-au găsit fosile de dinozauri până și în Antarctica), însă nu au reușit niciodată să cucerească aerul (unde dominau pterozaurii) nici apa (unde existau diverse reptile marine). Unii dintre ei erau ierbivori, pe când alții erau carnivori (speciile mari se hrăneau cu alte specii de dinozauri). Pentru a se proteja de speciile carnivore, ierbivorele au trebuit să se adapteze. Astfel sauropodele au atins dimensiuni considerabile. Alte specii au optat pentru deplasarea în grup sau pentru "arme" naturale împotriva carnivorelor. Un exemplu este Triceratops avea un guler osos în jurul gâtului și 3 coarne pe acesta cu care reușea să-l descurajeze chiar și pe celebrul T-Rex. Stegozaurul avea 3 spini la capătul cozii cu care se apăra împotriva atacatorilor. Hrana era o problemă în timpul dinozaurilor doar pentru speciile ierbivore. Plantele nu conțineau destule substanțe hrănitoare pentru a asigura necesarul zilnic al unui dinozaur; problema se agrava în cazul speciilor gigantice. Datorită insuficienței nutritive a hranei, un sauropod trebuia să-și petreacă majoritatea zilei mâncând, ceea ce îi lăsa puțin timp pentru alte activități ca de exemplu împerecherea. Ca și multe specii actuale probabil că și dinozaurii aveau diverse ritualuri de împerechere, deși oamenii de știință nu sunt ferm convinși de acest lucru. Gulerul osos și cele 3 coarne ale triceratopsului puteau fi folosite și pentru atragerea unei partenere, iar platoșele osoase de pe spatele stegozaurului puteau fi vascularizate pentru a deveni un punct de atracție pentru femele. Aceste reptile de mult dispărute, care continuă să ne fascineze, au pierit complet acum circa 65.5 de milioane de ani, cu mult înainte ca omul să-și facă apariția pe această planetă. Au fost identificate deja peste 600 de specii de dinozauri, de la animale gigantice până la reptile de dimensiuni foarte modeste, asemănătoare cu șopârlele de astăzi. Aceste specii se încadrează în aproape 30 de familii de dinozauri, clasificate destul de riguros de oamenii de știință. Dar, odată cu descoperirea unor alte schelete, noi specii continuă să fie clasificate și studiate. Dinozaurii se înmulțeau prin ouă, ca și reptilele din zilele noastre. Femela își depunea ouăle pe sol, într-un fel de cuib făcut în pământ. Dimensiunile și numărul ouălor variau în funcție de rasa de dinozaur căreia îi aparțineau. Uneori, ouăle erau pur și simplu furate de alți dinozauri! Exista o specie care avea acest obicei, denumită științific oviraptor, ceea ce înseamnă în latină “hoț de ouă”. Dinozaurii puteau înota, dar nu trăiau numai în apă, spre deosebire de alte specii de reptile, contemporane lor, care erau acvatice: plesiozaurii și ichtiozaurii. Despre dinozauri se mai știe că erau acoperiți cu solzi, dar nu se poate preciza cu siguranță culoarea pielii lor. De obicei, naturaliștii îi reprezintă colorați asemănător reptilelor de azi, în nuanțe de verde, gălbui sau cenușiu. Este doar o presupunere, dar probabil nu vom ști niciodată care era adevărata culoare a dinozaurilor. Nu se cunoaște nici cauza dispariției dinozaurilor. Există câteva presupuse cauze: o schimbare bruscă a climei Pamantului, o epidemie devastatoare, lupta pentru existență cu mamiferele care tocmai își făcuseră apariția, o erupție vulcanică de mari proporții, un meteorit care a lovit Terra... Însă, la o analiză atentă, nici una dintre aceste teorii nu lămurește pe deplin misterul. Nu se poate explica de ce au dispărut dinozaurii, în timp ce alte animale, contemporane lor (rechini, broaște țestoase, crocodili) au supraviețuit. Așa că dispariția acestor animale care au stăpânit cândva planeta noastră rămâne în continuare o enigmă. Unele rase de dinozauri erau carnivore - teribile animale de pradă, ca, de exemplu, fiorosul Tyranosaurus rex - alții erau erbivori. Variau foarte mult și ca dimensiuni, de la o talie gigantică, până la dinozaurii pitici, de numai câteva zeci de centimetri. Stegozaurul era acoperit cu plăci osoase, care îl apărau de prădători și îl ajutau să-și păstreze constantă temperatura corpului. În capătul cozii avea patru spini lungi, cu care, la nevoie, se putea apăra. În ciuda înfățișării sale impresionante (măsura 18 metri lungime și 3,5 metri înălțime), era un animal erbivor pașnic. Brontozaurul este unul dintre cei mai cunoscuți dinozauri. Avea și el dimensiuni mari, impunătoare (20 de metri lungime) și cântărea 35 de tone. S-au găsit ouă fosile de brontozaur, de 20-30 cm lungime. Această reptilă se pare că trăia foarte mult. Mediul său de viață era mlaștina, căci se hrănea cu plante acvatice. Un alt gigant erbivor era brachiozaurul, care se hrănea cu frunzele copacilor, asemenea girafelor din zilele noastre, cu care de altfel seamănă destul de bine. Avea 14 metri înălțime, 26 de metri lungime și cântărea 50 de tone! Fosile de brachiozaur au fost găsite atât în Africa, dar și în America de Nord, ceea ce îi face pe geologi să susțină că aceste două continente nu erau separate complet de ocean, în acele timpuri îndepărtate. Tyranosaurus rex era cel mai feroce dinozaur de pradă, o adevărată teroare pentru celelalte animale. Este unul dintre cei mai cunoscuți dinozauri carnivori, poate și pentru faptul că a fost “reînviat” în mai multe producții cinematografice SF. Cântărea 8 tone, avea 15 metri lungime și 8 metri înălțime. Mergea ridicat pe labele dinapoi; cele din față erau extrem de mici. În ciuda dimensiunilor și a greutății mari, era foarte agil. Avea dinți lungi, tăioși, cu care smulgea ușor bucăți mari de carne din prada sa. Primele fosile de Tyranosaurus rex au fost descoperite în anul 1900, în Statele Unite. Archaeopteryx era o reptilă zburătoare, un fel de strămoș al păsărilor. Măsura 30 până la 60 cm lungime și avea dinți, gheare și o coadă osoasă, asemenea reptilelor. Poseda însă aripi și pene, ca o adevărată pasăre. A trăit în perioada jurasică, în Europa Centrală. Dinozaurul numit oviraptor nu era mai mare decât un câine. Se hrănea cu ouăle altor dinozauri. Grație rapidității sale, fugea de îndată ce fura oul. Pterodactylul era o altă reptilă zburătoare, dotată cu aripi, dar nu avea pene. Era un prădător destul de agresiv. Toate aceste creaturi, dispărute de mult, au fost făcute din nou să se miște, dar, din fericire, numai pe pelicula de film, de unii cineaști cu fantezie. Cel mai recent film populat cu dinozauri este binecunoscutul “Jurassic Park”.

Evolutia-Teoria lui Charles Darwin

Mai intai sa spunem cateva chestii despre Darwin: Charles Darwin (n. 12 februarie 1809, Shrewsbury, Shropshire - d. 19 aprilie 1882, Down, lângă Beckenham, Kent) este cel mai celebru naturalist britanic, geolog, biolog și autor de cărți, fondatorul teoriei referitoare la evoluția speciilor (teoria evoluționistă). A observat că toate speciile de forme de viață au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit „selecție naturală”,[1] toate acestea fiind publicate în cea mai celebra scriere a sa, „Originea speciilor”, (1859). Teoria evoluționistă a fost recunoscută de către comunitatea științifică și publicul larg încă din timpul vieții sale, în timp ce teoria selecției naturale a fost considerată ca prim argument al procesului evoluției abia prin anii 1930'[2] iar acum constituie baza evoluționismului sintetic. Tratează evoluția umană și selecția sexuală în lucrarea Originea omului, urmată de Exprimarea emoțiilor la oameni și animale. Observațiile sale asupra plantelor au fost publicate într-o serie de cărți, iar in ultima sa lucrare, a examinat râmele și efectul pozitiv al acestora asupra solului.[3] În biologie, evoluția este fenomenul prin care o populație de organisme vii își transformă treptat caracterele fizice și comportamentul, pierzând anumite caractere sau obiceiuri sau căpătând caractere și obiceiuri noi, ceea ce modifică specia, și uneori crează, dintr-o populație unică, două populații diferite (noi varietăți sau specii: acest fenomen este denumit speciație iar fenomenul invers, hibridarea naturală, contopește varietăți diferite într-o populație unică). În cele mai multe cazuri, evoluția biologică este un proces complex prin care organismele complexe rezultă din precursori mai simpli, deși există și fenomenul invers de simplificare, mai ales în domeniul paraziților. Evoluția morfologică și etologică a populațiilor, observabilă pe planul macroscopic în succesiunea generațiilor, se traduce în domeniul microscopic prin modificarea informațiilor codate genetic în ADN-ul organismelor. Evoluția biologică poate fi explicată în mai multe moduri, dar, pentru a surprinde cele două fațete ale ei (aspectele genetice și diferențele dintre organisme) vom prezenta două dintre definiții: 1) Evoluția este modificarea compoziției genetice a unei populații de la o generație la alta. 2) Evoluția reprezintă modificarea treptată a organismelor în decursul timpului, apariția de specii și linii evolutive pornind de la forme ancestrale, precum și generarea de diversitate. Prima definiție subliniază modificările genetice, iar termenul utilizat frecvent este de microevoluție. Cu alte cuvinte, evoluția are loc la cea mai mică scală atunci când frecvențele alelelor dintr-o populație se modifică într-o succesiune de generații. Microevoluția reprezintă de fapt modificarea genofondului unei populații. Cea de a doua definiție se referă la apariția de noi forme de viață, care pot fi grupate la un loc cu alte forme de viață apărute într-o ierarhie taxonomică. În mod obișnuit este denumită macroevoluție și privește schimbările evolutive peste nivelul speciei. Spre exemplu, apariția penelor în timpul evoluției păsărilor dintr-un grup de dinozauri reprezintă o noutate evolutivă care poate fi folosită pentru a defini un taxon superior speciei. Evoluția este un fenomen fundamental în biologie, care explică apariția diferitelor tipuri de plante și animale (ca și a altor forme de viață ale Terrei) prin modificarea altor tipuri pre-existente, diferențele între acestea fiind datorate unor modificări produse în generațiile succesive. Explicarea evoluției constituie o teorie științifică, adică o ipoteză testabilă pe calea experimentală, care a fost dovedită. Primele dovezi în sprijinul teoriei evoluției au fost acelea provenind din studiile comparative de morfologie ale speciilor existente și din studiul fosilelor (paleontologie). De atunci, dovezile provenind din aceste surse s-au acumulat pe măsură ce înțelegerea fenomenului a fost adâncită, în timp ce discipline ale biologiei recent apărute (ca genetica, biochimia, fiziologia, etologia și în special biologia moleculară) au furnizat puternice dovezi adiționale, care au confirmat primele concluzii. Cantitatea de informație despre istoria evoluționară stocată în ADN-ul viețuitoarelor este virtualmente nelimitată, savanții fiind capabili să reconstruiască orice detaliu al istoriei evoluționare a vieții în măsura în care investesc suficient timp și resurse de laborator. Biologii nu mai sunt însă interesați să obțină dovezi suplimentare care să sprijine faptul evoluției, ci, mai degrabă, sunt preocupați a răspunde la întrebarea "ce tip de cunoștințe pot fi obținute din fiecare dintre sursele diverselor dovezi?".[1] Teoria evoluției prezintă o explicație științifică a dualului fenomen al diversității și ordinii biologice. Ea explică variația ordonată constatată de biologi ca fiind produsul unor procese naturale care s-au repetat de numeroase ori în istoria vieții și care continuă să se manifeste și azi. Diversitatea formelor de viață este marcată de o ordine fundamentală, un "motiv" (model), prin care speciile apropiat înrudite partajează între ele mai multe trăsături comune decât o fac cu organismele mai distant înrudite.[2] Evoluția, în sens biologic, poate fi descrisă ca procesul prin care speciile se schimbă prin transformări succesive pornind de la alte organisme și nu prin generare spontană sau creație divină. Ideea evoluției s-a dezvoltat începând cu secolul XIX. Scopul teoriei evoluției este de a explica originea speciilor, formarea lor pe parcursul timpului prin evoluția dintr-un strămoș comun. Această teorie a început prin a descrie evoluția ca un aspect al existenței ființelor vii (Lamarck și Darwin).

Teoria Big-Bang

Big Bang-ul (engl. Big Bang, marea explozie) este modelul cosmologic care explică condițiile inițiale și dezvoltarea ulterioară a Universului. Acest model este susținut de explicațiile cele mai complete și corecte din punct de vedere științific. Termenul de Big Bang, în general, se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte și densă acum aproximativ 13 miliarde de ani. „Teoria Big Bang” este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului, altfel spus a existenței Universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se extinde permanent încă de la apariția sa, și de ce pare a fi uniform în toate direcțiile. Teorii despre producerea Big Bangului; suportul științific Astronomul american Edwin Hubble a descris Universul ca fiind în continuă extindere, dând cosmologilor "o temă pentru acasă". El pornește de la ideea că la începuturi, cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă, Universul încă nu exista. Ceea ce a existat a fost doar un punct de o natură cu totul specială, o așa-numită singularitate, ceva fără dimensiuni dar cu o energie infinită. La momentul "zero" acest punct a ieșit din starea lui de singularitate (încă nu se știe din ce cauză) și și-a manifestat uriașa energie printr-o inimaginabilă explozie, Big Bang-ul, care mai continuă și în ziua de azi. În anul 1940 fizicianul ruso-american George Gamow și asistenții săi Ralph Alpher și Robert Herman au lansat ideea de explozie incandescentă de materie și energie de la începuturile Universului. Numele teoriei "Big Bang" a fost dat de astronomul englez Fred Hoyle în 1950. Există trei indicii majore pentru veridicitatea teoriei Big Bangului: Vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-13,2 [1] miliarde de ani, adică ea corespunde parțial cu vechimea Universului. Analiza luminii emise de galaxii indică faptul că obiectele galactice se îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare, cu cât sunt mai îndepărtate de Pământ, ceea ce sugerează că galaxiile erau altădată adunate într-o regiune unică a spațiului; În ziua de azi, în toate regiunile Universului există o radiație de fond ("radiație cosmică") foarte slabă, un fel de fosilă, rămășiță de pe urma torentelor de căldură și lumină din primele clipe ale Universului. Limitele cunoașterii momentelor de început ale Big Bangului Astrofizicienii nu pot (încă?) explica apariția universului la secunda "zero" (momentul inițial). Ei iau ca punct de plecare momentul 10-43 secunde după explozia originară (Big Bang). La această "vârstă fragedă" tot universul vizibil era conținut într-o sferă de mărime infimă, subnucleară, de numai 10–33 centimetri diametru (nucleul unui atom are ordinul de mărime de 10–13 centimetri). Temperatura la acel stadiu era însă inimaginabil de mare, de ordinul a 1032 grade. Teoria nu este aplicabila mai devreme de momentul "zero" + 10–43 secunde; pentru că se izbeste de „zidul Planck” (știința este încă incapabilă să explice comportamentul atomilor în condițiile în care forța de gravitație devine extremă, așa cum era cazul în universul de 10–33 centimetri). „Zidul Planck” reprezintă de fapt existența limitelor minime fizice ale obiectelor; una din barierele fizice este „quantumul de acțiune” sau așa-numita "Constantă a lui Planck" = 6,62 10–34 Joule secundă, care reprezintă cea mai mică dintre cantitățile de energie existente în lumea noastră fizică, adică limita divizibilității spectrale și, prin aceasta, limita extremă a oricărei divizibilități. Prin analogie există o „lungime ultimă” numită și „Lungimea lui Planck”, precum și „Timpul lui Planck”, care este cea mai mică unitate de timp posibilă teoretic. Cercetări fizico–matematice privind începutul Big Bangului și cauzele exploziei inițiale Ilustraţie a Big Bangului Există fizicieni și matematicieni care, pe baza calculelor matematice, caută să găsească explicații asupra momentului zero al exploziei inițiale - Big Bang. Astfel: Teoria / fizica cuantică a permis unor cercetători fizicieni să emită o serie de teorii referitoare la cauza care a determinat Big Bangul. Demonstrațiile făcute în cadrul și pe baza teoriei fizicii cuantice, conform cărora o particulă elementară poate fi detectată în două locuri în același timp (de unde și concluzia că particula este într-o permanentă vibrație), au generat ideea că spațiul și timpul sunt abstracțiuni, iluzii ale gândirii omului. Există și teoria "supragravitației", bazată pe faptul că forța gravitațională este mult prea slabă în raport cu forța electromagnetică sau cu alte forțe (deși în Univers ea se manifestă ca o forță deosebit de mare și atotcuprinzătoare). Aceasta a postulat că gravitația se scurge într-un "univers paralel" și că forța gravitațională ce rămâne în universul nostru este mult diminuată. Ambele teorii au condus la dezvoltarea „teoriei membranelor” sau Teoria M și au permis concluzia că în lumea reală trebuie să fie mult mai multe dimensiuni decât cele trei din universul nostru, și că deci există mai multe universuri. Într-un laborator din SUA s-a reprodus într-o experiență, pentru o milionime de secundă (10–7 secunde), modul cum ar fi fost starea materiei imediat după Big Bang. Ideea este că Big Bangul a făcut să explodeze punctul ce conținea o enormă cantitate de energie și care, datorită condițiilor, a început să se transforme în materie – „supa primordială” care nici teoretic nu poate fi bine definită. Materia rezultată imediat după Big Bang (supa primordială) a fost denumită plasma; experimentul în care s-a obținut această plasmă a constat într-un bombardament de particule de aur greu și de deuteriu (izotop al hidrogenului) [BBC- emisiune din 28.06.2003 ora 8:15 - www.bbc.ro]. Consecințele Big Bang-ului Gamow și studenții săi au ajuns la concluzia că unele elemente chimice din universul de azi provin din primele timpuri ale formării acestuia. Unele radiații se presupune că datează din perioada Big Bangului și încă mai circulă prin univers. S-a mai descoperit că cele mai ușoare elemente, ca hidrogenul, deuteriul și heliul, au fost primele elemente în univers, iar celelalte elemente mai grele s-au format ulterior. Cercetătorii susțin că elementele mai grele decât heliul și mai ușoare decât fierul s-au format în procesul nuclear în stele, iar elementele mai grele decât fierul s-au format în urma exploziilor supernovelor. Originea radiației cosmice de fond Vezi articolele Radiație cosmică și Radiația cosmică de fond. Expansiunea și contracția universului Două scenarii posibile au fost propuse pentru a descrie viitorul Universului: Astfel, în prima variantă, Universul are un început la singularitate, urmat de o fază de expansiune; dacă masa galaxiilor depășește un anumit prag, așa-numita masă critică, forța de gravitație va putea depăși inerția initială și va duce în cele din urmă la încetinirea expansiunii, apoi galaxiile vor începe să se miște una spre cealaltă, Universul sfârșind printr-o contracție într-o altă singularitatea, eveniment numit Big Crunch (marea contracție). Cealaltă posibilitate era ca masa materiei din Univers să nu ajungă la valoarea necesară pentru a invinge viteza inițială, în care caz expansiunea ar continua la infinit, intr-o rată tot mai lentă, dar care nu va ajunge niciodată la zero. Totuși, observații recente[2] indică că Universul posedă o rată de expansiune în continuă accelerație - altfel spus, se extinde din ce in ce mai repede. Explicația pare a fi prezența unei forme de energie ( "energia neagră" ) care nu a fost luată în calcul pana atunci.